(6/19 noiembrie 1882, Binținți - 13 septembrie 1913, Bănești)
inginer, aviator
Aurel Vlaicu - Biografie
A fost un inginer român, inventator și pionier al aviației românești și mondiale. În cinstea lui comuna Binținți se numește astăzi Aurel Vlaicu.
S-a născut la Binținți din părinții Dumitru, țăran fruntaș, primar al comunei și Ana născută Luca.
În satul natal face școala primară apoi în anul 1890 trece la școala elementară ungurească din Orăștie.
Urmează timp de șase clase cursurile Colegiului Reformat Kun din Orăștie. Ca elev nu făcea parte din tagma celor mai silitori iar carnetul lui conținea notele cele mai variate. Lucrările îi erau mediocre sau submediocre, iar răspunsurile lui erau al cele mai multe materii abia mulțumitoare. Avand un temperament coleric (după spusele lui Ion Vlaicu) se apucă să ia la bataie un evreu, coleg de liceu. După acest eveniment profesorii colegiului Kun recomanda tatalui Dumitru să-și mute copilul la alt liceu. Continuă clasele a 7-a și a 8-a la Liceul de Stat din Sibiu (1901) unde își ia bacalaureatul (1902).
După obținerea diplomei de bacalaureat urmează două trimestre la Facultatea de Mecanică a Școlii Politehnice din Budapesta (1902).
În 1903-1904 face armata la Pola, port la Marea Adriatică, ca voluntar la marină.
Se transferă la Ludwig-Maximilians-Universität München obținându-și diploma de inginer (1907). În timpul șederii la München proiectează primul aparat de zbor cu aripi batante, acționat de arcuri; a abandonat acest proiect convins fiind că viitorul îl reprezintă aeroplanele acționate de motoare.
După ce obține diploma de inginer se re]ntoarce la Pola pentru a-și termina stagiul militar.
După ce a lucrat o scurtă perioadă ca inginer la Fabrica de Automobile OPEL din Rüsselheim Germania, revine în satul natal la sfârșitul anului 1908 unde - împreună cu fratele său Ion - realizează un planor (1909) cu care efectuează un număr de zboruri la Binținți.
Îndemnat de prietenul și colegul său de școală - poetul Octavian Goga - vine apoi la București unde face demonstrații cu aeromodelul avionului său, în fața lui Spiru Haret și a altor personalități ale vremii.
Încurajat și sprijinit, construiește la atelerel de la Arsenalul Armatei avionul "Vlaicu I" - primul avion "avion național" - avion realizat de un român pe pământul româniei. Cu "Vlaicu I" va zbura prima dată la 17 iunie 1910 deasupra Câmpului Cotroceni. Înregistrează brevetul nr. 2258 pentru Mașina de zburat cu un corp în formă de săgeată. Cu acest aparat a participat la manevrele militare de toamnă și a reușit să ducă un mesaj cifrat (ordin de luptă) de la Slatina la Piatra Olt (27 septembrie 1910), situând prin aceasta România pe locul al doilea în lume (după Franța) în utilizarea avionului cu destinație militară, avionul Vlaicu I (model 1910) fiind primul avion militar din dotarea armatei române. Vlaicu a introdus pentru prima dată inelul protector în jurul motorului, cunoscut sub numele de inel NACA. A perfecționat aripa cu profil variabil (concepută de Vuia), a introdus un reductor între motor și elice, a utilizat două elice coaxiale contrarotative, a introdus direcția dublă, trenul de aterizare pe roți independente și frâna pe roți.
În 1911 construiește un al doilea avion - "Vlaicu II" cu care efectuează turnee în mai multe orașe din țară.
Pe Câmpia Libertății de la Blaj - la sărbătorirea a 50 de ani de la înființarea ASTREI - în fața a aproape 30.000 de participanți, a zburat cu noul său avion. Continuă turneul de zbor: Cernăuți (în două rânduri), Viena - Aspern, Arad, Vârșeț, Lugoj, Hațeg, Orăștie, Alba - Iulia, Săliște, Dumbrăveni, Târgu - Mureș, Sibiu. La Brașov (cu decolare din fața Liceului Andrei Șaguna) a executat zboruri acrobatice atingând plafonul de 1000 metri și viteza de 90 km/oră. La mitingul aviatic de la Aspern (23 - 29 iunie 1912), lângă Viena a obținut cinci premii însumând 7500 coroane austro-ungare. Un premiu I în proba de precizie pentru aruncarea la țintă și 4 premii II (dintr care unul pentru aterizarea la punct fix iar altul la proba de viraj, înainte de Roland Garros), fiind socotit al doilea pilot ca măiestrie după celebrul Roland Garros. Concursul a reunit 42 piloți din 7 țări, dintre care 17 din Austro-Ungaria, 7 din Germania, 12 francezi printre care și Roland Gaross, un rus, un belgian, un persan și românul Aurel Vlaicu. Presa vieneză a scris atunci că Vlaicu "nu e numai un pilot strălucit ci și un constructor genial". În ziarul vienez Neue Freie Presse puteau fi citite următoarele rânduri despre zborurile lui Vlaicu:
"Minunate și curajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea (vira) mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplătea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit."
În timpul campaniei din Bulgaria, în vara anului 1913, a îndeplinit misiuni de observație aeriană.
A proiectat un nou avion cu două locuri (1913) Vlaicu III, comandat de compania englezească Marconi. Acesta era construit integral din metal și poate fi considerat primul avion din lume de acest fel.
La 13 septembrie 1913 folosind "Vlaicu II" - cu intenția de a participa la serbările ASTREI de la Orăștie - a decis să încerce trecerea Carpaților. A decolat de lângă București, aterizează pentru alimentare la Ploiești, însă avionul se prăbușeste la Bănești, lângă Câmpina, probabil datorită unui atac de inimă al inventatorului. A fost înmormântat la cimitirul Bellu din București.
În anul următor prietenii săi Magnani și Silișteanu finalizează construcția avionului Vlaicu III, și cu ajutorul pilotului Petre Macavei efectuează câteva zboruri scurte. Autoritățile vremii interzic continuarea încercărilor; în anul 1916, în timpul ocupației germane, avionul este expediat la Berlin. A fost văzut ultima dată în anul 1940.
În anul 1948 a fost ales membru post-mortem al Academiei R.P.R.
La Binținți s-a inaugurat în 1952 Muzeul Memorial ce-i poartă numele.
(cel însemnat cu X)
Cum a murit Aurel Vlaicu (dr. Valeriu Avram)
Aurel Vlaicu a fost unul dintre pionierii aviației mondiale. A realizat un planor, trei avioane și a proiectat un dirijabil, pe care nu l-a putut concretiza din lipsă de fonduri. El a introdus câteva inovații în construirea avioanelor: aripa cu profil variabil, inelul din jurul motorului, trenul de aterizare triciclu.
A avut parte de un sfârșit tragic, în jurul căruia a plutit o aură de mister, sporită de speculațiile legate de un posibil sabotaj.
În paginile ce urmează, vom prezenta filmul evenimentelor din ziua de 31 august/13 septembrie 1913, când tentativa de a trece Munții Carpați s-a încheiat cu moartea lui Aurel Vlaicu, și mărturiile specialiștilor care au fost prezenți în primele momente la locul accidentului.
Zborul peste Carpați, pentru a duce românilor din Transilvania salutul fraților din țară era un vis mai vechi al lui Vlaicu. Nerăbdător, el nu a mai așteptat terminarea noului aparat de zbor "A. Vlaicu nr. III", cu un motor de 80 CP. Primise invitația să participe la serbările Asociației ASTRA (Magazin istoric, nr. 1/2002) organizate la Orăștie și s-a hotărât să zboare până acolo, cu o escală mai mare la Brașov. De fapt, pentru a ajunge în orașul de sub Tâmpa, trebuia să mai facă o escală de realimentare, undeva dincolo de Ploiești. I-a spus italianului Giovanni Magnani, mecanicul său: "Prepară-ți automobilul și anunță pe Silișteanu să vină să luați benzină, căci la 2 după amiaza plecați înainte, să alegeți locul de aterizare la vreo 14 km dincolo de Ploiești, unde am să-mi încarc rezervorul cu benzină. Eu am să plec la 3 după-amiaza, ca să vă las vouă timpul să puteți ajunge și să alegeți locul. După ce mi-or da plecarea, [prof. dr.] Nedelcu [Constantin] și cu Miron [Măieraș, vărul său] mă vor urmări cu automobilul meu, până unde voi ateriza să iau benzină. Din acest punct, eu voi trece Carpații și voi ateriza la Brașov, iar voi veți veni împreună".
Să ne vedem la Brașov!
La ora 14.30, primul automobil a pornit spre Ploiești. Dincolo de oraș, la km 73, au găsit un loc bun pentru aterizare. Nu după multă vreme, a sosit și Vlaicu. Se dă jos din aeroplan nota C. Silișteanu și îi obiectez că de ce a aterizat perpendicular pe arătură, căci pământul era moale și, înfundându-se roțile, riscă să-și strice trenul de aterizare. La această obiecțiune, Vlaicu îmi răspunde: "N-aveam cum să aterizez de-a lungul arăturii, căci aș fi avut vântul în coastă. Deci, trebuia să aterizez cu vântul în față". Silișteanu, nefiind pilot, nu știa acest lucru.
Poate și din cauza emoției, cei doi uitaseră să ia și o pâlnie, așa că, pentru a umple rezervorul avionului, au fost nevoiți să facă apel la șoferul unui automobil oprit pe șosea. În automobil era domnul general Hartel, însoțit de un domn locotenent, care veneau de la castelul Peleș. Foarte binevoitori, ne-au dat pâlnia, cu ajutorul căreia, în patru-cinci minute, am umplut rezervorul cu benzină. În acest răstimp, automobilul în care erau Nedelcu cu Miron nu mai venea. Erau ceasurile 4 și 30 minute. Ca să nu mai pierdem timp, căci aveam de străbătut aproape 100 km până la Brașov și [Vlaicu] voia să ajungă acolo devreme, n-am mai așteptat să vină și celălalt automobil. I-am dat plecarea [avionului], care a rulat 400-500 metri pe arătură, fără să poată părăsi pământul, căci terenul fiind moale din cauza ploilor, roțile se înfundau până la butuci și aeroplanul nu-și putea lua viteza necesară, ca să poată decola. Am alergat spre el și l-am găsit [pe Vlaicu] lucrând la șurubul ce fixa cablul frânei, care, din cauza rezistenței, a frecării cu pământul, se desprinsese și înfrâna roata dinapoi.
După ce l-a fixat, i-am spus să ruleze pe partea dreaptă a câmpului, terenul fiind mai rezistent. Am dat direcția aparatului. Magnani învârtește elicea, motorul zbârnâie și noi strigăm: "Ura, să ne vedem la Brașov!", iar Vlaicu ne răspunde: "La Hotel Continental" și rulează vreo 200 m; terenul îi opune rezistență din nou. În sfârșit, decolează și aparatul începe să se ridice maiestuos în aer.
Înainte de plecare [Vlaicu] s-a sfătuit cu noi că nu-și va lua direcțiunea până nu vede automobilul nostru în mers. Noi ne găseam la aproape 500 m de șosea și până să ajungem, Vlaicu a luat înălțimea de 200-300 m și a început să vireze, ca noi să ajungem la automobil. Plecând și noi, Vlaicu își ia direcțiunea, având o superioritate de viteză, căci noi întâmpinam obstacolele vehiculelor ce ne încrucișau drumul, și la un cot al șoselei nu l-am mai vazut. Dupa 14-15 km de mers, vedem în mijlocul șoselei un automobil și persoane care ne făceau semne disperate cu mâna să oprim. Eram încă în viteză și un domn, despre care în urmă am aflat că se numește Ferechide, prefect de Buzău, sare din automobil, spunându-ne: "Dumneavoastră urmăriți pe Vlaicu? Nu-l mai urmăriți, căci a căzut cu aparatul și e mort". Aceste vorbe au căzut ca o bombă asupra noastră.
Ținuse ascuns gândul.
Silișteanu a sărit din automobil și a fugit pe câmp, iar Magnani, după ce a intrat cu automobilul într-un șant, l-a urmat. Iată cum descrie italianul scena care li s-a înfățișat dinainte: "Vlaicu zăcea mort pe ruinele aparatului său. Înmărmuriți de intensitatea nenorocirii, ne uitam năuci și nu ne venea să credem. Silișteanu se apleacă asupra lui, îl îmbrățișează, îl strigă pe nume, zadarnic. Vlaicu nu răspundea, el nu mai era printre cei vii. După vreo zece minute ne-am mai dezmeticit; vedem că de față era și primarul satului Bănești, și câțiva țărani, care, întâmplător, se găseau pe câmp. Sosind lumea, am hotărât să se ducă [primarul] la Câmpina, să anunțe autoritățile, apoi să cumpere o candelă și lumânări. Așa cum se găseau, după aceea, am examinat toate cablurile, să vedem nu cumva a fost vreunul rupt, dar nici un cablu, nici o sârmă nu era ruptă".
L-au scos cu greu pe Vlaicu dintre dărâmături. L-au urcat în ambulanța Societății "Steaua Română" și, cu acordul procurorului, l-au transportat la camera mortuară a spitalului din Câmpina.
Primul raport privind accidentul a fost întocmit de locotenentul aviator Gheorghe Negrescu, prieten apropiat al lui Vlaicu. În aceeași zi de sâmbătă, Negrescu nu avea program de zbor, dar a profitat de vremea frumoasă pentru a decola. Sosit la hangarul de la Cotroceni, a aflat ca Aurel Vlaicu pornise spre Brașov, cu intenția de a trece munții.
"Ne văzusem de dimineață, dar nu spusese la nimeni gândul său - nota Negrescu în amintirile sale, rămase inedite. Pe acea vreme, aveam toți obiceiul de a nu bate toba înaintea unui zbor serios, ci întâi să-l executăm și apoi puteam vorbi de cum a fost el. Obiceiul acesta era necesar pe atunci și s-a dovedit de folos oricărui aviator serios, pentru că fragilitatea și nesiguranța materialului volant făcea să nu izbutească adesea cele mai frumoase proiecte. Cel mai bun lucru era să taci și să faci, mai ales că marele public urmărea cu multă atenție mișcările aviatorilor, iar răuvoitori se găsesc întotdeauna. Tăcerea lui Vlaicu o aprobam, căci nici eu nu trâmbițasem când executasem raidul la Bârlad [26-27 mai 1912]. La ora 6 p.m. am plecat în zbor pentru vreo jumătate de oră. Căldura mare din timpul zilei produsese mari valuri de aer, pe care le-am simțit chiar la înălțimea de 800 m la care am urcat în acea zi, deși am zburat la o oră când golurile de aer se potoleau de obicei. Pe când zburam, cu zgâlțâituri, mă gândeam ce trebuia să fi încasat Vlaicu, care plecase în zbor cu aproape trei ore înainte".
Reîntors în oraș, Negrescu se află pe terasa Oțeteleșanu, când i-a auzit pe vânzătorii de ziare anunțând ediția specială: "Căderea aviatorului Vlaicu", "Moartea aviatorului Vlaicu lângă Câmpina". "Am plecat imediat la Cotroceni și am luat legătura telefonică cu șefii mei, cerând permisiunea să mergem la locul accidentului. La ora 8 seara, împreună cu căpitanul Paraschivescu, comandantul Parcului de aviație, și locotenentul Ștefan Petrescu, elevul meu la zbor, am plecat cu camioneta Școlii de pilotaj la locul accidentului. După ce trecem de Băicoi și ne îndreptăm în plină viteză spre Câmpina, înainte de intrarea în satul Bănești, suntem opriți de lumina unui felinar purtat de un ostaș jandarm. Oprim mașina și cel care ne făcuse semn, văzându-ne în uniformă, ne întreabă unde mergem. La răspunsul nostru că suntem în căutarea locului unde a căzut aviatorul Vlaicu, jandarmul ne raportează că locul este acolo unde oprisem, el fiind de pază la resturile avionului. Scoborând din camionetă și la lumina felinarului suntem conduși la vreo 20 m de marginea șoselei, spre partea de vest, unde sfărâmăturile avionului lui Vlaicu stăteau neatinse de nimeni. Ne-am dus la Câmpina și l-am găsit în camera mortuară a spitalului. Stătea pe o masă, cu o rană adâncă la tâmplă
Nici o urmă de groază sau încleștare pe figura sa. Un ușor zâmbet încremenise pe buzele sale, iar fața îi era senină, cu o sfântă expresie de liniște, liniștea datoriei împlinite până la capăt, pe care a iubit-o cu toată dragostea și credința sufletului său luminat de flacăra creației divine".
Un avion obosit.
În cursul anchetei s-au conturat două ipoteze, pe care locotenentul Negrescu le prezintă astfel: 1) Ori motorul aeroplanului a început să funcționeze neregulat tocmai atunci când intra în Valea Prahovei, adică în zona cea mai grea, și atunci a virat înapoi și a venit planând la limită spre a ajunge la primul teren de aterizare, care era la capătul plantației de pomi din Bănești. Neavând suficientă înălțime, a ținut avionul la limita pantei de planare, care la prima rafală de vânt puternică rafale frecvente în acea zi din cauza căldurii l-a adus la prăbușire pe o aripă, semn al pierderii de viteză, tocmai când mai avea puțin să ajungă la terenul de aterizare. 2) Ori lui Vlaicu i-a venit rău, pe sus, din cauza golurilor de aer puternice în acea zi și atunci, virând, s-a întors, alegând locul de aterizare la marginea plantațiilor de pomi de la ieșirea satului Bănești. Ajungând aproape de pământ, nemaifiind stăpân pe el, deci pe avion, s-a prăbușit de la înălțimea de 50-60 metri, alunecând pe aripă. Această ipoteză este mai verosimilă față de declarațiile martorilor oculari din sat, care au spus că motorul mergea cu întreruperi și apoi s-a oprit.
Concluziile mele, ca cel care am făcut ancheta oficială a cauzelor accidentului, după ce am examinat modul cum decursese zborul și am ascultat declarațiile martorilor oculari ce urmăriseră zborul deasupra Câmpinei și în apropierea locului accidentului, ținând seama de impresiile mele de aviator care zburasem în această zi și constatasem curenți puternici ascendenți și descendenți, au fost următoarele.
Avionul 'A. Vlaicu nr. II', în care inginerul Aurel Vlaicu a încercat trecerea Carpaților în ajunul întrunirii de la Orăștie a Asociației ASTRA, era un avion obosit după o vechime de zbor de doi ani. Chiar dacă ar fi fost nou, înalțimea maximă la care ar fi putut ajunge nu era mai mare de 1000 m, după care avionul plafona. Or, pentru trecerea Carpaților era nevoie de 2500 m înălțime. Vlaicu știa ce înălțime putea atinge avionul său; în discuțiile pe care le avusese cu căpitanul [aviator] Andrei Popovici asupra zborului peste munți, îi spusese acestuia [lui Vlaicu] că un astfel de zbor, el [Popovici] l-ar executa de-a lungul talvegului râului Prahova, adică cum s-ar zice urmând firul apei. Vlaicu însă a căutat să ia cât mai multă înălțime, totuși nu s-a putut ridica mai mult de 1000 m. Mai mult ca sigur că înălțimea munților l-a impresionat pe Vlaicu, când i-a văzut după ce trecuse de Câmpina și se apropia de strâmtoarea de la Comarnic-Posada, știindu-se atât de jos și zburând într-o atmosferă foarte agitată din cauza curenților ascendenți-descendenți ce domneau în acea zi călduroasă.
În această situație, el și-a dat seama de puținele șanse ce avea ca să reușească acest zbor peste munți. În aceste condițiuni, a luat hotărârea să renunțe la acest zbor, la această tentativă, hotărâre urmată imediat de virajul de 180 pentru întoarcerea înapoi spre câmpie, începând scoborârea prin întreruperea motorului pentru a putea ateriza pe unul din terenurile bune de aterizare de la sud de satul Bănești, de unde începe câmpia spre Băicoi-Ploiești. Aterizarea se impunea pentru că Vlaicu voia să iasă înaintea automobilului care venea pe șoseaua Ploiești-Câmpina cu ajutoarele lui Silișteanu-Magnani și mecanicul Miron, cu care probabil voia să se consulte. La ieșirea din satul Bănești, spre câmpie, pe o distanță de circa 2 kilometri la vest de șosea se află un rând de livezi în lungul cărora Vlaicu a scoborât mereu ca după ultima livadă, unde mai avea o înalțime de 100 m, să poată să aleagă locul de aterizare. În acest moment, a fost văzut cum încercând să facă un viraj, avionul a alunecat pe o aripă și s-a prabușit în ultima livadă, la 50 m de șosea și de marginea ultimei livezi de unde începeau locuri bune de aterizare. O rafală de vânt l-a surprins desigur în acest moment de planare în viteză mică pentru aterizare și l-a aruncat la pământ, zdrobindu-l, fără ca avionul să răspundă la manevra de apărare făcută de pilot. Accident stupid, care s-a repetat peste vreo 25 de ani, când s-a prăbușit la pământ un excelent pilot, căpitanul Olteanu, pe aerodromul de la Băneasa.
O figură destinsă.
Pe baza datelor medicale, s-a spus că moartea lui Vlaicu s-a datorat unui infarct miocardic. Aurel Vlaicu era, într-adevăr, bolnav de inimă. Într-un raport înaintat ministrului de Război, locotenent-colonelul Adrian Miclescu, directorul Arsenalului Armatei, arăta, printre altele, că "domnul inginer Vlaicu se află suferind de cord și în unele zile muncește puțin sau vine la serviciu mai târziu, întrucât se vede clar că nu se simte bine cu sănătatea. Am fost înștiințat că, încă de când studia la München, avea probleme cu sănătatea".
Din nefericire, actele medicale întocmite de medicul legist de la Câmpina cu ocazia accidentului mortal al marelui inventator nu s-au mai păstrat. Cu toate acestea, cu câțiva ani în urmă, am pus la dispoziția unui mare specialist, colonelul dr. T. Lăzărescu, fotografiile cu accidentul, atâtea câte s-au păstrat. Studiind și masca mortuară aflată în patrimoniul Muzeului Aviației, regretatul specialist a constatat, pe baza experienței pe care o avea, că "acolo, în aer, în ziua fatidică de 13 septembrie 1913, s-a întâmplat ceva grav, pe care numai îl bănuim. Mai mult ca sigur că inginerului Aurel Vlaicu i-a venit rău, pierzându-și cunoștința sau chiar a suferit un stop cardiac și a murit subit. O dovadă în acest sens ar reprezenta-o însuși chipul său, care este destins
Mai apare un element care ne pune pe gânduri: inginerul Vlaicu a murit ca urmare a loviturii primite la baza nasului și a tâmplei stângi. Orice om care zboară, în momentul în care se petrece ceva cu avionul, tinde să-și apere capul, fața și i se întipărește pe figură frica morții... la Vlaicu, figura a rămas destinsă, cu un ușor zâmbet...".
Într-o scrisoare trimisă la începutul lunii februarie 1912 lui Octavian Goga, Aurel Vlaicu scria: "Frate Tavi. Să mă crezi că aș sta mai bine în locul tău, decât să stau aici și să fiu mereu necăjit. Eu, după cum ai văzut, în Budapesta eram cam bolnav și nu știam ce-mi lipsește; acum am fost la doctor și el zice că am o boală de piept [cord] și că este periculoasă la efort. M-a oprit să mai beau ceva și mi-a dat să mănânc numai veghetar, fără grăsimi. Acu' s-a isprăvit cu cognacul. Nu știu cum o să mai zbor la vară. Totuși a zis că-mi va da ceva pentru ca să nu mai fiu nervos".
Ipoteza unui sabotaj care să fi provocat prăbușirea lui Vlaicu este exclusă. Primii care au examinat resturile aeroplanului căzut au fost cei doi prieteni ai săi, inginerul Silișteanu și mecanicul de avion Magnani. Ei au consemnat în scris faptul că toate părțile componente ale aeroplanului erau în regulă. Ipoteza sabotajului era exclusă și de Gheorghe Negrescu.
Ce s-a întâmplat exact în acele clipe tragice cu Aurel Vlaicu? Poate că nu vom ști niciodată cu certitudine. Vom rămâne însă cu cuvintele lui Nicolae Iorga: "Se uită bărbați politici, se uită scriitori de renume, pe el însă, nu-l vom uita. Oricând îndrăzneala omenească va smulge aiurea succese strălucite naturii învinse, nu vom privi cu invidie pe acel învingător, ci vom zice cu mândrie: și noi am avut pe Vlaicu".
Referințe:
Album Vlaicu 1920, articolul VLAICU de Onisifor Ghibu, Sibiu 21 ianuarie 1914
100 de oameni de știință și inventatori români - Edmond Nicolau, I. M. Ștefan, Editura Ion Creangă, 1987
Maria Razba - Personalități hunedorene - Dicționar, Biblioteca Județeană "Ovid Densușianu", Deva - Hunedoara, 2000
Enigme ale istoriei - Cum a murit Vlaicu, de dr. Valeriu Avram
Legături externe:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Aurel_vlaicu - Wikipedia RO - Aurel Vlaicu
http://en.wikipedia.org/wiki/Aurel_Vlaicu - Wikipedia EN - Aurel Vlaicu
Ceasul lui Aurel Vlaicu
Romanian Spotters - Casa memoriala AUREL VLAICU
